Singurul lucru pe care îl cerem de la oameni este onestitatea

Viaţa e căutarea unui sens. Un sens pe care îl credem găsit, iar după o vreme, ne dăm seama că e plin cu trepte, fiecare treaptă îmbrăcând emoţii, unele fericite, altele triste. Şi ne oprim. Ne oprim şi privim la acele trepte, cu îngrijorare, pentru că nu sunt drepte, dar nici nu îmbracă alte forme, ci sunt rupte, rupte în bucăţi mici şi întunecoase, şi doar o flacără luminează paşii. Dar, parcă, şi acea flacără nu mai face faţă, obligându-te să bâjbâi pe întuneric, cu teamă, şi le urci, agale, spre dorinţe, spre a atinge acel simţ, dar cu fiecare treaptă urcată dorinţele pălesc, pentru că ştii, ai aflat că acolo, la cel mai înalt etaj, trebuie să joci un rol. Un rol care îţi e impus de alte măşti şi îţi e teamă că dacă vei fi tu, proprietarul cu sentimente şi aşteptări, te vei trezi în stradă, gol.

Un creion te loveşte şi te loveşte peste gură, peste ochi, peste mâini, lăsând umbre… . Umbre bulversate de o realitate a unei incursiuni cu noi înşine, şi ne întrebăm: De ce oamenii nu sunt sinceri şi poartă multe măşti? Când va veni ziua în care să îţi recunoşti că te-ai îndrăgostit? Când fericirea va fi mai presus decât tristeţea? Când visele devin realitate? Când desenul din imaginaţia ta se va aşterne în calea ta îmbrăcându-te într-o singură culoare, iubire?

Şi gândurile fug…, şi fug, şi parcă nu vor să se mai liniştească, întrecându-se într-o cursă plină de himere, împleticindu-se în temerile interioare. Tot ce îţi mai rămâne este să te retragi, chiar dacă sufletul tău poartă o singură esenţă, farmecul unui actor de pantomimă.

Lasă un răspuns

Înapoi sus
%d blogeri au apreciat: