Tulburarea de personalitate multiplă (bucăţi de puzzle)

Un grăunte de usturoi mi-a schimbat viaţa. Cu o săptămână în urmă mă uitam la o căpăţână de usturoi de pe taraba unei băbuţe şi cum nu aveam banii necesari de a mi-o cumpăra, priveam cu ochii jilavi la dânsa cum stătea ea frumoasă în grămada cu ceapă uscată pe-o vreme geroasă, dar ea nu, căpăţâna, era intactă cu grăunţi mari şi sănătoşi. E greu de crezut că un grăunte de usturoi îţi poate schimba viaţa, dar aşa a fost şi nu am putut să mi-l procur în acea zi. Banii ăştia!

Am plecat spre casă, şi cum păşeam îngândurată prin faţa ochilor, adierea vântului mi-a aruncat o bancnotă de 1 leu, asta şi pentru că îi tot cerşeam în gând:”-Hai, mai vântule, măcar 1 leu să-mi dai! Nu vreau mai mult! 1 leu, domne! Cer prea mult?!”

Şi tot cerşind eu aşa, mi-am şi lipit mâna de bancnota primită cadou printre pumnii căpătaţi şi ei din stânga sau dreapta, nici nu mai ştiu ci doar ca eram naucită de vagonul dur în care intrasem şi nimeni nu mă ajuta, se uitau la mine fara sa le pese. Au trecut ceasuri, uitasem tot, cine sunt?! M-am ridicat de jos şi am stat un pic în loc să calculez cam cât m-ar costa grăuntele de usturoi dacă un kilogram era 10 lei, şi cum nu mă prea pricep la matematică, prea grele pentru mine calculele, m-am întors la băbuţa care vindea usturoi. Cât m-ar costa, măcar şi jumate de grăunte să-mi dea, mi-am zis. În realitate, vroiam o căpăţână dar visul mărunt, aproape casnic, nu îmi era la îndemână.

Proptită de masa din piatră în faţa băbuţei cu un batic negru pe cap, scămoşit şi parcă mâncat de şoareci sau molii, câteva fire albe îşi făcuseră apariţia prin el, am întrebat-o :

-Sărut-mâna, mamaie. Aş vrea şi eu un grăunte de usturoi, vă rog frumos.

-Maică, doar un grăunte vrei?

-Doar un grăunte. Vezi, dumneata, nu am decât 1 leu şi ăia căpătaţi de pe drum dar dacă doriţi să rupeţi din căpăţână … eu vi-l plătesc, nu vreau gratis.

-Stai, fata mea, să văd cât cântăreşte un grăunte. Cereri din astea nu am avut niciodată.

Stătui eu ce stătui şi dintr-o dată mă trezi într-un tren invadat de un val de aer rece , nu eu ci Eu-Leana ! Ce rece, geros era valul ! Îmi încheiai paltonul jumulit de timp şi mă aşezai într-un compartiment. O explozie de muzică de sărbători se auzea în tot vagonul, apoi o mulţime de oameni invadară compartimentul unde eu mă cazasem fără să vreau. De fapt, acum mă gândesc :”Cum am ajuns aici ? Mai acum câteva secunde vroiam să cumpăr usturoi!” Mi-am pus ochelarii pe ochi şi mă uitam la forfota care dăduse năvală peste mine. Stăteam ca nişte crenguţe atârnate şi înghesuite, în vreme ce un bătrân care mirosea mai puturos agita o plasă goală care avea imprimată pe-o parte chipul Fecioarei Maria. Şi cum striga, aşa striga :

-Daţi-mi şi mie, fie-vă milă, de mâncare sau ce-aveţi: bani , haine , 1 leu. Daţi-mi şi mie, vă rog, sunt un biet amărât.

Şi tot urla şi cerşea dar nimeni nu-l băga în seama dar baremite să-i dea ceva d-ale gurii sau 1 leu. Eee, cu leul stăm prost pentru că şi eu cerusem şi când să bag mâna în buzunarul paltonului, că deh ! mi se făcuse milă de bătrânel, nu am mai găsit bancnota ci grăuntele de usturoi. Cum o fi aterizat în buzunar sau prin ce minune s-a întâmplat una ca asta, nu ştiu şi nu mă întrebaţi. Dacă eu nu ştiu, voi de unde aţi ştii?!

Tulburată de gânduri, am scos mâna din buzunar şi m-am întors în compartiment, închizând ochii, poate puteam să mai spulber mirosul greu care mă înconjura. De cealaltă parte a oglinzii subconştientului, pantele împădurite se ridicau abrupt. Tot Eu-Viorica încercasem să construiesc o casă – casa visurilor dar eşuasem. Solul ceda sub greutatea ei, mortarul şi bca-ul se prăbuşea, rostogolindu-se şi plonjând într-o apă crizată dar în tot acest talmeş-balmeş reuşise o Biserică să se ridice – nu una ci 30, care mai de care impozante şi frumos împopoţonate, îndrăgite de cei care le slujeau dar şi de trecătorii care îşi făceau cruce de câte ori treceau pe lângă ele. Am vizitat-o şi eu, o dată şi pe când treceam pe lângă ea, am remarcat un înger de piatră ţinând în mână un porumbel. Părea real porumbelul şi chiar am stat cu Leana şi Florica să vedem dacă se desprinde şi-şi ia zborul spre cerul fumuriu dar nu a fost să fie, în schimb am văzut un labirint – labirint de pietre Swarovsky şi alei acoperite cu saten aurit şi-atunci am văzut un vânzător de mămăligă care îşi încălzea chelia deasupra unui nor de abur. Leana s-a uitat la ceas, întârziase la serviciu, nici nu fusese vreodată punctuală – era vicepreşedinte în partidul Frecat-Menta. Un partid puternic de stânga – toţi membrii erau stângaci şi se uitau chiorâş. Când omologau câte un sul de curpapir erau foarte atenţi şi testau până şi hârtia pe piele – absoarbe, şterge, rămâne uscată, mototolită – ei ştiau tot!

Viorica traversă bucătăria, aprinse aragazul şi se aşeză pe-un scaun de rapiţă. Masa zbura prin casă cu două ceşti de cafea. Pereţii bucătăriei erau plini de fotografii: peisaje necunoscute, persoane desenate cu mustăţi, altele pe care le iubea, o pisică şi un câine dar mai era şi chipul unui bărbat care ardea în flăcări în ciocul unei ciori înfometate, în timp ce câteva fire de păr dansau în înaltul cerului pe muzica vântului. Îşi prepară o cafea, apoi şi-o turnă în ceşti. O să vă întrebaţi de ce două ceşti dacă era singură în casă. Simplu. La celălalt capăt al mesei stătea lipită Florica care de când se despărţise de Trecut şi Prezent se simţea singură şi, din când în când, răsărea pe nepusă masă în casa Vioricăi.

Uşa se auzi şi încă un scaun de rapiţă se apropie de masă purtând trupul Leanei. Acum Marea Adunare a Pivniţei Schizofrenice cu iz românesc putea să-şi înceapă dezbaterea unui articol de lege foarte important pentru zilele fierbinţi sau în cele cu vânt astfel încât măsurile de protecţie să fie luate împotriva ascensiunii şi valurilor de protestatari care strigau în capitala Feselor invincibile şi neinteresate de ceea ce intră în maţ ci doar ceea ce iese pentru că partidul Frecat Menta trebuia să aibă continuitate şi niciodată să nu se risipească. Şi, uite-aşa, s-au apucat de stors câţiva căţei de usturoi, trecându-l prin maşina de tocat, apoi l-au frecat cu ulei până ce a ieşit o pastă ca şi maioneza, iar Leana a aruncat câteva frunze de mentă şi-un pic de tomată. Legea era gata terminată şi o voce groasă se auzi:

-Aţi ajuns la capăt de linie. Domnişoara pacient, trebuie să vă luaţi pastila. Pastila-săracului!

***

Sunt mai frumoasă ca oricând. Nu mă întrebaţi de ce, nici eu nu ştiu cum şi prin ce minune sunt mai frumoasă azi faţă de ieri şi, poate faţă de mâine. Sunt frumoasă, asta contează ! Ar mai fi ceva : oare cât ţine frumuseţea ?!, gânduri care nu-şi au rostul în acest moment, atâta timp cât le am pe Florica, Leana – voi fi mereu frumoasă. Repet mereu cuvântul “frumoasă” – asta şi pentru că vreau să-mi intre bine în cap că nu-s urâtă, aşa că am dat dracu pastila şi am mâncat o bancnotă de 100 lei ca să produc o tiparniţă şi am scos-o cu ajutorul Vioricăi şi atunci … m-am gândit: Să-mi fac o rochiţă din bancnote sau din carduri ?!

Migăloasa operaţie avea să dureze vreo … ore dar timpul nu stătea după mine şi mi-am pus mâinile la treabă . Am anesteziat o roată, lipindu-i pe anvelopă hârtiile dar şi cardul mastercard care de fapt comunica şi cu Leana şi i se instalase în păr de câteva ore; Florica pregătea ţeava de eşapament pentru a devia cursul unei suprafeţe pline de demenţă însângerată dar din fericire a apărut Camila care se ocupa cu livrarea unor strategii posibile şi îndemânatice care opreau ameţeala unui tiv accelerat de-un colind roşiatic provenit dintr-o mahala al unui oraş de rochii bancare.

Vaselina se purta frumos cu noi. E drept că tiparniţa scotea pe secundă mii de bancnote care erau lipite jucăuş pe anvelopă cu dosul palmelor şi le apăsam şi aşteptam până nu mai cădeau şi râdeam, căznindu-ne cu mânuţele noastre să ţinem tivul care de fapt se liniştise pentru că Viorica îi cântase :”Urlă Foamea-n Noi “. În sfârşit , reuşisem să facem voalul care era un dreptunghi alb de vopsea cu bulinuţe pictate cu litere gotice. Între timp calmul funcţionarului, Don Murată care ne adusese fanfara dementă pe care o puteţi asculta în chioşcul din Casa Nebunilor, apăruse şi el după un concurs descurajator undeva pe-un câmp dezbătut unde găseai lanuri mari de varză şi fire de usturoi verde ce se distrau destul de costisitor dar fericite. Don Murată le răsfăţase cu îngrăşăminte naturale şi apă “Cugetată”, la fel de naturală, uneori şi carbogazoasa, agitată de o cutie de carton cu viermi de mătase şi frunze de nuc coapte, mai trăgea câteva fire din sacul cu frunze de nuc şi-şi fabrica o ţigare cu hârtie ruptă dintr-un ziar vechi dar numai partea care avea titlul mare trecut “Iubire eternă” .

Don Murată ca un dirijor bun ce era, schimba ritmul aducând mai multă prosperitate mediului în care Eu-Leana, Eu-Florica şi Eu-Viorica transpiram în a duce la bun sfârşit rochia cu voal pentru ca Eu-Camila să mă pot, în sfârşit, mărita cu Tiparniţa Timpului care se convulsiona frenetic la un colţ de stradă prins într-o tensiune prelungită la infinit şi dornică, rebelă în gura mare striga:”Fără sfială, eu te voi lua de nevastă şi vom cerşi milă şi bănuţi cu mii şi ne vom aprinde un felinar cu gaz, dansând fuduli în cearceafuri-bancnotate şi vom pleca spre Sarkozy ducându-i un cadou-zăvor cu obloane fără risc şi îi vom cânta cu glas tare :”Noi de aici nu mai plecăm!”

Hotărâte şi de strigătul acestui bărbat , am pus umărul şi mâinile mai mult la treabă cu convingerea că ei sunt făcuţi unul pentru celălalt . A trecut o zi, apoi două. Trecură două săptămâni, apoi trei . Veni şi anul cu untura şi slănină afumată, iar sudoarea acumulată am strâns-o într-un borcan cu gogoşar acru, punându-ne la masă şi savurând cu nesaţ. Rochia era gata, minuţios pregătită, Florica model în vitrină se aşeză, Viorica limba franceză învăţa, Leana căuta Franţa, Camila proba bancnotă plângând că Tiparniţa Timpului de ger murise după ce servise o gogoaşă banală cu cremă necomercială şi Don Murată adormi pe-un picior de plai şi pe-o gură de rai cu foamea-n glandă.

***

Doctorul Lu’Peşte! Într-o zi, m-am trezit cu el că îmi vine cu o oglindă cărată sub braţ şi mi-o aşează pe peretele paralel cu patul care îmi odihnea mintea în momentele în care nu fugea hai-hui în spaţiile strâmte şi inoxidabile, trasă de un tobogan înnegrit care mă făcea să râd în hohot atunci când îmi gâdila şezutul ce aluneca precum o zeamă de piersică prelinsă pe buze, avertizând că aventura a început. Asta nu a fost nimic. Nimic grav.

Eu-Leana m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat spre oglindă. M-am uitat eu, aşa mai atentă, şi dintr-o dată nu mai eram eu ci Pamy Autohtona cu două coarne în faţă şi între ele era o potecă cam de doi kilometri siliconaţi, apoi faţa părea de-o natură veştejită în mult roşu şi albastru cu nişte gene care mă trăgeau în jos şi …am dispărut.

Eu-Viorica m-am dus în faţa oglinzii şi când să caut conserva rotunjită plină cu apă adunată din mlaştină, ce să văd ?! Tocmai pe Oiţa Păcătoasă cu trupul îmbrăcat într-o lână gonflabilă, buzele pline care nu se opreau din deschis-închis, câteodată mai scoteau şi sunete precum: gogogo-winwin-brrr-playplay-hothot-fujiiantena-golgol-plinplin… Am dispărut !

Eu-Florica am fost mai deşteaptă şi de teamă să nu îmbrac alt personaj mai chic decât mine, m-am pus în faţa unui orizont îmbrăcat cu o cuvertură neagră care stătea pe-o bară galbenă îmbibată în alcool şi m-am urcat pe ea, dorindu-mi s-o conduc, iar când am ajuns la viteza de 125km/pe oră, un Garcea m-a oprit şi mi-a dat o amendă de m-a îndoit şi cum stăteam eu aşa aplecată arătându-mi formele la 90 de grade, un vânt sufla … măi, sufla un vânt cândva, nu atunci … Vântul ăsta a făcut parte, odată, dintr-o singură piatră care în tinereţea mea, multe animale-domestice pe două picioare împietrite mă savurau ca pe-o masă copioasă … am dispărut.

Eu-Camila fiind şi cea mai bliţ-uită dintre prietenele mele (îmi aduc aminte că dansam pe un perete virtual şi-aşa mă mişcam că numai like-uri primeam), am zis să mă plimb pe-o coamă odihnită într-un loc bun şi să particip la o conferinţă al unui partid de stânga care mă pusese să-i fabric imaginea în culori pastelate dar fără folosirea nuanţelor: verde, alb şi roşu, iar gândul să-mi fie sprinten şi guraliv fără să mă sparg în perverse-ocneşti ci doar să ancorez din când în când lemnele lustruite cu soare, luptându-mă cu legea pentru a-mi câştiga proprietăţile moştenite şi să-mi fac o clismă cu ele ca deh ! eu mi-s fată de bani gata şi nimeni nu poate să se pună cu mine. Aş mai completa dar am dispărut !

Don Murată, pe când se făcuse seară îşi umplu paharul cu vin şi îl ridică în sănătatea Doctorul Lu’Peşte, mulţumindu-i de cutia-oglindă dar mai ales pentru că îi adusese în braţe nonvalorile ce le diviniza că doar apăreau pe ecran; fetişcanele de la TV, o pagină de istorie – mai multe chiar (cerneala risipită aiurea sau degetele obosite de-atâta tastat ) scriau cu atâta simplitate încât câţiva copaci plângeau, sfidându-le vârsta şi ridurile care se găseau pe tulpina lor .

Poate vă întrebaţi : cine mai e şi Doctorul Lu’Peşte şi ce vrea el ? Eee… el este dimineaţa şi noaptea, icre şi solzi, aerul şi hrana, dar în această clipă era drumul desfundat de ţară unde aceste femei cu chip de dive-războinice îşi trăiau ora de glorie pe scena teatrului, cu piesa : “De ce câinii latră roţile maşinilor ?”

Actul 1 şi ultimul (acţiunea se desfăşoară într-o sală zgâlţâită de spasm şi singurătate unde se putea atinge buricul pământului de tinichea)

Leana : Fată, tu vezi ce polonice mi-am tras ? Sunt cea mai sexy, să moară femeile de invidie !

Florica: Fă, lasă-mă dracu cu “ale tale” siliconate, nu vezi ce silueta am ? Mi-am tras un fotbalist de curând, ţâţă-de-mâţă şi o să mă ţină numai în puf şi cluburi că m-am săturat de dansat la bară.

Viorica: Ah! Vă lăudaţi degeaba, tot eu rămân pe prima pagină a ziarelor doar sunt cu prinţul şi-am fost şi cu croitorul, din dragoste. Rezist la orice temperatura şi ştiu cum să îmi caut hrana perfectă când îmi strâng buzele responsabile cu călătorii mieroase cu gust de salată mexicană şi paste cu ragu.

Camila : Fetelor eu am cei mai mulţi duşmani, motivul fiind dieta mea vegetalo-carnivoro-toxico-îngurgitata. Sunt o pasăre de noapte care umblă după ghioc intestinal, lăsând în urma mea multe bătăi de inimi accelerate, cu un semnal clar : cu mine să nu vă puneţi !

Don Murată : Nu vă mai lăudaţi ci urcaţi în maşina care e parcată dincolo de percepţie şi logica, de culoare existentă şi cu număr de înmatriculare – Eutanasia.

Leana: Am vorbit prea mult ?

Florica: Eu nu vreau un simplu vehicul ci cel mai bengos din parcare.

Viorica: Trebuie să mă deghizez , nu vreau să fiu fotografiată cu voi.

Cămila: Stai , Don Murată să-mi trag un trening de firmă pe mine şi să-mi iau ochelarii de soare.

Sfeter : (se învârtea în piesa dementă pe melodia Thank God it’s Christmas )

Fetele în cor : Cine eşti, fataaaaa?

Sfeter se opri din învârtit, îşi trase sufletul şi opri muzica cu aducerea degetului arătător pe ochiul stâng )

Sfeter : Io , fata ? Io sunt cimitirul sfânt plin de morminte sacre şi ruginite de gânduri eliberate dintr-un suflet dăruit unor forme timide şi greu de descifrat şi trăiesc în casa Misterul-Morţilor, undeva aproape de uliţa Spaimelor Luminate, lângă o grămadă de lumânări care s-au topit, şi pe când veneam acasă într-o seară m-au prins în aburul emoţional şi compatibil cu gangul nouă la numărul neformat dar digital într-o realitate inconfundabilă cu miros specific zonei inundate de spirite cardinale încurcate dar calme, într-un spaţiu neelaborat dar colorat cu tapet invincibil şi electrizant … până ce a ieşit o floare populată – mioara- acoperiş-uzat.

Fetele în cor(cu ochii ieşiţi din orbite – să nu le atenţionaţi dar tare dragi îmi sunt cu privirea astfel – frumoase deochiate) : Daaa? Uau!Serios!

Sfeter (strigă trăgând cu mâinile de păr): Safir ! Safir ! Nume de cod : tâat-câaf-mmââim …

O voce necunoscută : Aţi sunat la linia unde se impune un ritual sufocant prin eliminarea unor gaze care stau la baza unei fundaţii ce nu s-a concretizat. Pentru limba romana , tastaţi – hâm ; pentru limba uachaimb , tastaţi – ahm ; pentru o convorbire cu robotul , tastaţi – nimic.

Fetele în cor : Tastează !

Sfeter : Pe care tasta să pun ochiul ?

Fetele : Nimicccc!!

Robotul : Ştirea zilei …beep…azi atacantul echipei Kama-Sutra a eliminat un gol în poarta adversă după o tablă de marcat forţată de împrejuri, aparent pufoasă la prima vedere dar mişcarea balonului gol a fost muşcat de colţii fioroşi ai unor patrupezi sălbatici, lăsându-l pe bietul arbitru cu fluierul în gură şi privindu-l cum o ia la sănătoasa prin ferestrele religioase, cuboase şi sângeroase şi care, după ce făcu o întindere musculară, se aruncă în maşina Eutanasia.

Fetele în cor : Da ?!

Sfeter : Se pare că da .

Doctorul Lu’Peşte îşi făcu apariţia în piesă .

Doctorul : Când voi ajunge la zece cu numărătoarea , Pălăurata te vei trezi.

Pălăurata : Domnul Lu’Peşte, ce mi s-a întâmplat ? Am văzut un număr mare de câini sfrijiţi care scormoneau în mintea mea şi multe gunoaie mi-au scos din ea şi oricât aş fi încercat să mă lupt cu aceşti demoni nişte bretele atârnau pe buzele mele iar de gât mă strângeau şiraguri care mimau drepturi câştigate chiorâş de statutul lor imunitar şi superior, behăind pline de textile chinezeşti şi cu greutate necomestibilă .

Doctorul Lu’Peşte : Şşşt, Pălăurata ! Câinii latră , maşina trece , uşa loveşte , gura păţeşte. Culcă-te şi nu uita: în somn să-ţi umpli neuronul cu alb şi negru iar pe gri să-l îngheţi veşnic.

***

Somnul se făcea că este într-un tunel larg şi pe fiecare perete erau postate scrisori imaginare de la diverşi fani care aveau o înclinaţie spre această criză claustrofobă-dementă. La capătul tunelului, mă aştepta un poştaş ce ţinea în mână un plic cenuşiu, destul de rece dar constipat. În sfârşit, am străbătut acest tunel cu paşi repezi până am ajuns la respectivul ce-mi flutura prin faţa ochilor plicul care era încăpăţânat şi nu vroia să se dezlipească. Limba expeditorului stătea atârnată în locul timbrului ce supraveghea neuronul ascuns între două foi de caiet studenţesc – legenda unui registru personal. Coborârea în plic a durat câteva minute dar periculoase. O să vă întrebaţi: de ce erau periculoase aceste minute. Păi, neuronul îmi testa rezistenţa cu ţepii pe care îi scosese dintr-o secundă vie dar împodobită cu o instalaţie gălăgioasă şi multe globuleţe în culori diverse dar decolorate de la soarele obosit de atâta zâmbet pe care îl afişam ca o rugăciune unsă pe alocuri cu untura colectată de la un porc tăiat care avea înclinaţii sadice atunci când i se dădea de mâncare în trocul poleit cu aur ce stătea pe un ciob de piatră într-o cocină, obligat de-o poartă creată din plastilina, evident că adâncitura făcută în dreapta ei ca şi o clanţă era unică şi fără surori sau fraţi dar îndrăgită de Eu-Leana pentru că o miroseam tot timpul, ameţindu-mi nările cu aroma specifică de tărâţe cu lături.

Eu-Viorica , am ieşit repejor din trupul acestui neuron zăpăcit şi am fugit spre prima scrisoare care avea un semn ce-mi era destinat doar mie – eroare de conectare. Am dezlipit-o cu lacrimi în ochi, era prima mea scrisoare primită de la un admirator înfocat şi uşor alienat milităreşte pentru că se semnase : “ Al tău, Repaus-Voalat!” Primele rânduri m-au aruncat într-o zăpadă murdară dar îmi plăcea această nebunatică minte care începuse să se înfiripe în meditaţia unei materii cenuşii care cugeta spre un progres amoros care mă băgase într-o priză fără circuit ci doar purificatoare. Cred că m-am îndrăgostit !

“Draga mea, Eu-Viorica

Încă din primele rânduri, vreau să-ţi spun de când te-am văzut cum dădeai de mâncare la porci şi cum târai bietul tuci plin cu meniul zilei, apoi îmbrăcămintea ta care m-a fascinat: cizmele de cauciuc care aveau în talpa lipiti fluturaşi de toate culorile şi trupul îţi era învelit de o stea care se mula perfect pe silueta ta ce depăşea 90-60-90 … dar nu asta contează, ci faptul că am orbit când te-am văzut şi am nevoie să-mi redai privirea pentru că am rămas şomer şi-mi plânge nevasta cu cei doi copii, câteodată mă şi bat dar să trecem peste aceste dezvăluiri care nu-şi au rostul şi timpul – sunt o victimă ucisă de o crescătoare de porci dar îmi eşti atât de dragă încât mi-aş îndoi coatele deasupra capului, iar buzele şi inima ţi le-aş dărui – pe jos să vină către tine – un fel de schimb de marfă doar că pământul eşti tu şi eu doar mumă.

Al tău , Repaus-Voalat !”

Eu-Florica m-am desprins dintr-o haită de câini vagabonzi care se apropiaseră de mine. Fusesem urmărită cam vreo paişpe kilometri dar nu-i băgasem în seamă pentru că eram preocupată cu aranjatul unui fir de aţă care se presupuneam că ar fi firul vieţii mele – eu la un capăt şi expeditorul la celălalt capăt. Eram un fel de telefon cu fir şi fiecare cuvânt-ecou trebuia şlefuit şi introdus într-o propoziţie ce dădea naştere la scrisoarea care trebuia să îmi fie lipită pe peretele tunelului, dar replica expeditorului a fost : in-ti-mi-ta-te !

Eu-Camila, spre noapte, vremea fiindu-mi favorabilă, m-am deocheat când mi-am văzut obrăjorii mei apetisanţi şi obraznici, în timp ce Don Murată îmi făcea cu ochiul mutând un munte cu un vârf îngheţat în faţa mea.

Eu-Pălăurata am fost cea mai norocoasă. Am prins scrisoarea şi nu mi-am mişcat ochii de pe singura propoziţie prinsă de rama vizuală :”Ai uitat biciul şi cătuşele la mine ! Te aştept în camera secretă unde tu vei fi o ploaie gestantă şi eu – un simplu ac care îţi va administra doza !”

Doctorul Lu’Peşte cânta melodia “Boody Mary “ acasă, cu o voce spartă prinsă într-o coajă de stejar suspinând după Mary cea promisă care îl părăsise cu câţiva ani în urmă pentru a fi costiţă afumată dintr-o conservă cu fasole bătută – mâncarea unor localnici dintr-un oraş fără nume dar plin de motoare şi trupuri îmbrăcate în haine de piele şi lanţuri care se amestecau cu bocete de genul “brrrrmm,brrrrrmmm,brrrmmm” până ce bunica lui se trezi şi-i spuse să îşi ţină pliscul deoarece mohairul se deşira singur în gânduri deşarte depunând un efort fizic extrem şi dacă nu era atentă la sforăitul care încânta urechea celor surzi, avea să zboare într-un somn profund.

Într-o clipă de neatenţie, apăru Eu-Dramatica călare pe-o sfoară-speranţă culeasă dintr-o pagină ale amintirilor neavizate dar văzute odată pe-un apometru care indica cantitatea de apă caldă şi rece consumată ce se scursese la un incendiu provocat de-o cutie de chibrituri destul de convingătoare şi pline de sunete stridente provocate de un fluier care au făcut-o pe Guiţa să-şi închidă somnul în neuronul din plicul primit de la poştaşul care aştepta în capătul tunelului .

***

Eu-Ioana îmi amintesc locul de unde am plecat. Era undeva printre multe oglinzi. Amintirea dureroasă a unei despărţiri de fiinţa pe care o iubisem cel mai mult, prima mea iubire – un miracol în culori cenuşii neînflorit dar atât de diferit. Nuanţa amorului început … atunci, l-am lăsat pictat cu litere mari pe acele ferestre curioase şi-am zburat spre un alt loc de care nu ştiam prea multe ci doar că este undeva într-o pădure amprentată de o luptă sângeroasă care se produsese cu mulţi ani în urmă, pe când vulpiţele se îmbrăţişau cu iepuraşii. Dar eram bucuroasă că nu mai trebuia să ascult dialogul idiot şi insipid cu care mă îmbrăţişa mereu acea fiinţă când mă prindea în camera unde nu aveam dreptul la o părere, lăsându-mă în hibernare fără dorinţa responsabilă de deciziile proprii şi mă lăsam influenţată de un mecanism flexibil care îşi făcea loc în lucrurile mele personale ce stăteau frumos aşezate pe rafturile din carapacea unde neuronul meu dulce şi simplu dar … foarte romantic, câteodată emigra spre apa eliberatoare şi plină de spectacole care mă afectau în zborul meu pe-un fluture nemuritor şi atât de tandru şi care mă făcea să deschid ţandăra, mă arunca la graniţa scăpată din cleştii unui rac schizofrenic.

Eu-Florica când am revăzut-o, după atâţia ani pe Eu-Ioana, această nimfă cu ochii pictaţi în culori de verde-albastru durerea se amplifica şi mai mult, suficient cât să sar pe celălalt mal unde puteam să strig în gura mare: “ Lasă-mă, te rog ! Acum ascult melodia catatonică şi îţi voi trimite mesaj când versiunea mea va fi necenzurată de oamenii care mi-au pus bări la patul mergător cu efect aparent meseriaş dar curajul am să mi-l fac …într-o zi, şi atunci voi privi înapoi şi nu înainte, iar după ce voi termina cartonul de pictat îl voi recicla şi iar îl voi recicla.. şi iar, iar … până voi renunţa la inima asta nebună care bate numai pentru tine şi pentru mine, ba !”

Eu-Viorica nu iubesc pe nimeni decât pe mine dar şi eu sunt un nimeni pentru că sunt legată de Eu-Camila care, la rândul ei, e legată de mine şi amândouă suntem legate de Eu-Florica, Eu-Leana, Eu-Pălăurata, Eu-Dramatica, Eu-Ioana, Don Murată şi mai intrăm şi-n spaţiul lui Doctorul Lu’Peşte când îl ameţim cu albumul nostru plin de fotografii ce exprimă: povestea noastră tulburătoare al unui refugiu prins în sechele cumplite, lipsit de inhibiţii şi necontrolat dar comprimat într-o pastila imensă care se lipea pe cerul gurii şi numai o gură de apă o făcea să alunece, mai jos.

Eu-Leana i-am scris o scrisoare mamei când am plecat de-acasă. Staţi, nu fugiţi ! Vreau să v-o citesc .“ Dragă mamă, dacă ai desfăcut plicul şi citeşti scrisoarea înseamnă că m-au închis la nebuni. Vreau să-ţi spun că acolo e un om rău cu ochii vineţi şi mâinile de ceapă şi mereu mă face să plâng, atunci când mă strânge de gât şi ştiu că-i pare rău … nu-l compătimesc dar după fiecare strângere, lovitură, vine şi mă ia în braţe şi-mi şterge ochii cu degetele lui iuţi dar o să mă răzbun. Adu-mi 2 linguri de lemn, 3 ouă clocite de sub găina aia neagră care şi-a făcut cuib sub pătulul ăla nou, niscaiva urzică verde dar să fie şi bătrână şi oţet Regal. În rest, ce să îţi mai spun… camera e mare şi întunecoasă, pereţii sunt zgârciţi şi când închid ochii, îi văd cum se mişcă şi dansează, ofticându-mă că numai ei ascultă melodiile Shakirei şi când le-am cerut odată să-mi dea şi mie o gură de ritm, aşa strigau la mine de parcă pânza sufletului îmi împietrise şi singura persoană care m-a ajutat să mă înmoi a fost sprânceana căreia îi dădusem contur cu câteva zile în urmă, aranjând-o şi pictând-o cu o pensulă din aia pe care şi tu o întrebuinţezi înainte de a te afişa în faţa unui bărbat. Acum respir trist dar adânc pentru că s-a întunecat şi trebuie să fug . Nu vreau să mă prindă canapeaua carnală, injectându-mi – nu ştiu ce prostie în venă. Te las şi aştept să mă vizitezi şi să-mi aduci ceea ce ţi-am cerut. A ta, fată dragă, cu nasul strâmb şi emotivă !”

Eu-Camila pregătesc cina: mi-am luat un castron şi o oală, câteva pietre, să fac focul cu ele, o mână de pământ pe care l-am amestecat cu ulei şi buruieni de tot felul, un voal roşu pe post de capac, un scaun cu rotile luând locul mesei şi câteva pahare făcute din frunze de ştevie. Mâna mea de artistă a desfăcut sticluţa zâmbitoare şi s-a apucat de treabă. Eram îngrădită cu suspansul de culoare schimbată dar umană şi absentă m-am pus pe găteală. Ce-a ieşit ? Veniţi să gustaţi. Eu vă aştept la drumul neterminat unde linia care trebuia să se întoarcă dar din cauza anumitor aspecte întârzie nemotivat. Scara o găsiţi singuri pentru că nu a mai urcat nimeni pe treptele ei de vreo … ani.

Eu-Pălăurata, dar şi Eu-Dramatica, dar şi Don Murată şi eu … şi eu … ne-am pus pe scris şi pictat. Tăceţi!!, se auzi vocea lui Doctorul Lu’Peşte.

Inima ne fu accelerată la maxim, vocea oprită doar urechea ne scotea fum înecăcios şi dintr-o dată motorul maşinii nu se mai auzi. Eu-Pălăurata făcui un pas în faţă, Eu-Dramatica mă aşezai pe scaun, Eu-Celelalte fete ne aşezarăm pe pat întinse una peste alta… cu spatele, Don Murată se transformă în porumbel, stând cuminţel pe pervazul geamului desenat cu vergele de fier, iar Doctorul Lu’Peşte rămase în mijlocul naturii pregătit să-şi ţină discursul de care eram sătule. Ştiţi, când mănânci numai fasole bătută ajungi să acumulezi atâtea aere încât îţi pregăteşti mitraliera pentru atac şi când glonţul e gata să iasă din ţeavă, te apucă un dor să strângi de mână pe cine apuci şi atunci grădina se umple cu cadavre copleşitor de fierbinţi, nasul nu te mai ascultă, ochii fug pe unde apucă, stomacul se retrage la forma dinaintea războiului-vânturat-dospit şi pe chip ţi se afişează un zâmbet pe care nici dacă ai vrea nu ai putea să-l mai ştergi vreo câteva ceasuri şi te prinde o poftă de carne bătută cu ciocanul şi dată prin faină, ou şi pesmet la un pahar plin cu manea iar după 3 zile şi 3 nopţi, însetat te apuci de tricotat articole promoţionale într-un vârtej al timpului analfabet şi beat.

Şi, uite-aşa, adormi Doctorul Lu’Peşte, adevărat ajutat de noi: fetele nebune prinse într-o cameră unde eram stăpâne !

***

VA URMA (Scriere datată de prin 2008)

Lasă un răspuns

Înapoi sus
%d blogeri au apreciat: