Undeva-Cândva

Visele sunt frumoase. Chiar şi după mulţi ani, au acelaşi parfum, aceeaşi culoare intensă, acelaşi nerăbdător oftat.

Visele sunt ritualuri care aprind lumânările dorinţelor pentru a nu se stinge. Visele se-ntind peste vânt, nestăpânite, încărcate cu amintiri în cuvinte. Visele stau în nevoi şi speranţe ce nu au fost împlinite.

Demult, şi-a început povestea, un vis de om înfăşurat în tăcere, ca o felie de fericire, dimineaţa până târziu în noapte. Ani la rând. Mintea îi spunea că e nebun, să-l alunge, inima îi spunea că savoarea cea mai de preţ este iubirea. I-a zâmbit ştrengăreşte şi a avut grijă de el, îmbrăcându-l în cuvinte, spălându-l cu gânduri, atingându-l cu suflet, sărutându-l cu ecou, poate, poate într-o zi, se gândea, va prinde viaţă şi va lua forma unui viitor.

Ani la rând, cu atenţie l-a îngrijit şi l-a ascuns să nu migreze spre Niciodată, ci Undeva-Cândva emoţia căutării să se abandoneze în forma umană spre destinaţia regăsirii.

La fiecare doi ani, visul începea să prindă aripi. La fiecare doi ani, visul de om cu îmbrăţişări intense şi plin de dorinţă trăia fiecare simţ ca pe o bluză cu nuanţe de amintiri şi cusută cu o realitate ambiguă, dar atât de plină de dorinţă. Dorinţa unei iubirii nealterate.

Într-un târziu în noapte, visul s-a ascuns în alt vis, îngropând inima, şi dând crezare minţii. În locul inimii a crescut un zid vechi şi tăcut, cu note umbrite, ca nimeni să nu se mai înfrupte din ea.

Până într-o zi. Într-o zi, când cu sfială a spart cărămidă cu cărămidă, doborând acel zid. Visul de om apăruse, odihnindu-se pe toarta porţii. Vibraţiile lui au trezit din somnul adormit dragostea, iar inima l-a primit, din nou, în lumea ei, lăsându-l să consume energia ei.

Demult îl aşteptase să se odihnească în ea, Undeva-Cândva. Dragostea.

Lasă un răspuns

Înapoi sus
%d blogeri au apreciat: